Introducere
Orice fenomen social apărut spontan sau generat de alţi factori necesită studierea lui de diferite ştiinţe apărute sau existente la moment în societatea noastră. Adoptând principiul că nimic nu se pierde totul se transformă, din domeniul ştiinţelor fizice, teoriei generale a dreptului, la rându-i, îi revine sarcina elucidării evoluţiei relaţiilor şi a realităţii sociale. Pentru aceasta ea utilizează un şir de metode specifice numai ei ca ştiinţă juridică. Dar pentru definirea completă este nevoie nu numai de metodele tradiţionale adoptate, ci şi de cele întrebuinţate de alte discipline de graniţă ce au într-o oarecare măsură trăsături comune (istoria, politologia, psihologia, medicina, cibernetica etc.).
În lucrarea de faţă ne-am propus să arătăm principalele metode curente folosite în teoria generală a dreptului, specificul şi modelul de acţiune a fiecăreia. Teoria generală fiind o ştiinţă juridică are ca obiectiv definirea şi studierea principalelor valori sociale promovate, precum şi particularităţile subtile ce constituie un impediment în înţelegerea şi acceptarea lor de către societate. Având un spectru variat de abordare ea lasă loc deschis pentru ştiinţele moderne şi viitoare pentru completarea carenţelor observate în societate şi în lume în general. Bazându-ne pe zicala că nu există viitor fără trecut, metodele utilizate actualmente, deşi după unii vor fi considerate învechite, vor constitui un imbold pentru adoptarea unor metode noi de înaltă operabilitate şi eficacitate.
Obiectul de studiu
Obiectul ştiinţei juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în toată complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept din societate, conştiinţă juridică, corelaţia drept stat.
Dacă faţă de ştiinţele naturii, ştiinţa dreptului se deosebeşte prin faptul că are ca obiect nu natura şi, deci, descoperirea legilor ei de existenţă şi manifestare, ci un aspect al vieţii sociale şi anume – dreptul, apoi în cadrul ştiinţelor sociale ştiinţa juridică se distinge (alături de etică) ca fiind o ştiinţă normativă, deoarece fragmentul din realizarea socială pe care-l studiază este reprezentat de normele juridice.
Ansamblul normelor juridice se constituie într-un sistem al ştiinţelor juridice, în cadrul căruia se pot distinge, în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului, trei grupe şi anume:
a) Ştiinţe juridice teoretice globale;
b) Ştiinţe juridice de ramură;
c) Ştiinţe juridice istorice.1
În cadrul primei grupe se înscrie Teoria generală a dreptului şi statului având ca obiect abordarea teoretică, generală a dreptului şi statului şi funcţiile şi formele sale de manifestare.
Teoria generală a dreptului şi statului, ca ramură distinctă a ştiinţelor juridice, apare şi se constituie, în secolul XX-lea, în prima sa jumătate şi mai pronunţat, după cel de-al doilea război mondial. Aceasta nu înseamnă nicidecum că abordarea teoretică, generală a studiului ar fi fost neglijată până la epoca contemporană.
Dimpotrivă, aşa cum am menţionat preocupări în acest sens au existat din cele mai vechi timpuri. Ele au avut însă şi au continuat să aibă de-a lungul secolelor un caracter, preponderent filosofic, ajungându-se în secolul al XX-lea la constituirea filosofiei dreptului ca ramură distinctă a filozofiei şi ca disciplină de învăţământ destinată studiului teoretico-filozofic al dreptului. În unele ţări o disciplină cu acelaşi subiect apare sub denumirea de Enciclopedie a dreptului.2
Pornind de la legătura indisolubilă între drept şi stat, ceea ce face ca oamenii de ştiinţă, specialişti în teoria dreptului, să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii comune a statului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplină distinctă de teoria generală a statului şi dreptului.3
În principiu, ştiinţa juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului, în aşa măsură cele două fenomene – statul şi dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele concepte, noţiuni, categorii legate de stat se analizează în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului şi statului. În orice caz, teoria generală a dreptului şi statului nu poate evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată şi bine conturată asupra dreptului.
Revenind la cercetarea şi definiţia obiectului teoriei generale a dreptului şi statului este de reţinut că ea studiază dreptul şi statul în ansamblu în generalitatea şi integritatea sa, ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiţia dreptului şi statului, celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate ştiinţele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ş.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale, valabile pentru toate ştiinţele juridice. De exemplu, principiile legalităţii, supremaţiei legii, prezumţiei de cunoaştere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoaşterea legii) ş.a. Teoria generală a dreptului şi statului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare, folosită de ştiinţa dreptului.4
O atenţie deosebită acordă această disciplină studierii corelaţiei dintre drept şi putere, drept şi stat.
Teoria generală a statului şi dreptului este, evident, o ştiinţă, întrucât ea operează cu concepte, teorii, principii, legităţi, dar din alt punct de vedere, sub alt aspect poate fi privită şi ca o artă, în măsura în care ea solicită din partea juristului pe lângă cunoştinţe, talent, măestrie şi capacitatea de a sesiza, cerceta fenomenul juridic, a-i înţelege legităţile.
Teoria generală a dreptului nu rămâne la nivelul abstracţional, ea are, de asemenea, o importanţă practică, servind nemijlocit procesului de elaborare şi aplicare a dreptului. În acest scop, este studiată tehnica juridică privind elaborarea şi realizarea actelor juridice.
Ca disciplină de învăţământ teoria generală a dreptului şi statului are şi un caracter de introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă şi o disciplină conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după însuşirea majorităţii materiilor.
În ce priveşte ştiinţele juridice de ramură, acestea s-au constituit pe măsura dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale şi constituirii ramurilor (şi subramurilor) de drept. În principiu, ramura de drept formează obiectul unei ştiinţe juridice de ramură. Astfel dreptului constituţional îi corespunde ştiinţa dreptului constituţional, dreptului civil - ştiinţa dreptului civil, dreptului penal – ştiinţa dreptului penal ş.a.m.d. studiul dreptului internaţional constituie obiectul ştiinţei dreptului interrnaţional.
Este important de reţinut că în denumirea curentă nu se foloseşte terminologia completă (ştiinţa dreptului constituţional) ci aceea a ramurii (drept constituţional, drept civil, drept internaţional, etc.) şi pentru a desemna disciplina ştiinţifică respectivă.
Pe măsură ce reglementările juridice abordează domenii şi aspecte noi de reglementare, fenomen ce se manifestă tot mai evident în epoca actuală ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi tehnologice, interne şi internaţionale, apar şi noi discipline ştiinţifice sau tendinţe de a crea noi ramuri ale ştiinţelor juridice. În acest sens se vorbeşte, bunăoară, de dreptul mediului înconjurător, dreptului afacerilor, sau dreptul comunitar pentru relaţiile Comunităţii Economice Europene.5
Studiul istoric al dreptului şi statului constituie obiectul diferitelor ramuri ce formează disciplinele sau ştiinţele juridice istorice. După modul în care este abordată cercetarea istorică a dreptului, în general, în lume, într-o anumită ţară sau numai în cadrul unei anumite instituţii se pot distinge, Istoria generală a dreptului, istoria dreptului într-o anumită ţară, de pildă, Istoria dreptului Republicii Moldova sau istoria unei ramuri sau instituţii, cum ar fi istoria dreptului penal sau istoria dreptului de proprietate, etc. Aici trebuie să distingem şi disciplina istoria doctrinelor (sau gândirii) juridice care are ca obiect, aşa cum reiese din denumire, analiza evoluţiei istorice a diferitelor curente, teorii sau şcoli juridice.
La studiul fenomenului juridic îşi aduc, de asemenea, contribuţia unele ştiinţe de graniţă, interdisciplinare ce pot fi considerate ca auxiliare ştiinţelor juridice, cum sunt: criminologia, criminalistica, medicina legală, psihiatria juridică, statistica juridică, informatica sau cibernetica juridică. Folosind mijloacele proprii altor ştiinţe – medicina, psihologia, cibernetica ş.a. – acestea au un rol important în activitatea juridică la diferitele ei ipostaze.
METODELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE A FENOMENULUI JURIDIC
Consideraţii generale
Metodologia juridică poate să apară ca o ştiinţă despre ştiinţa dreptului care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de ştiinţă, dar şi artizanul dreptului, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său. Într-o exprimare plastică, Mircea Manolescu considera că metodologia juridică ar fi sistemul care organizează legăturile dintre apele adânci – uneori liniştite, alteori tumultuoase - din diferite regnuri juridice, aflate la atât de deosebite niveluri şi cu mare accidente de teren între ele. Spre deosebire de alte concepţii care consideră că metodologia juridică este, de fapt, filozofia unei metodologii juridice autonome, în sensul independenţei de orice concepţie filozofică (“fără a se subordona unei anumite icoane de lume şi viaţă”).
Ca şi în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale s-au dezvoltat şi perfecţionat şi ele în contextul general al impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de noua revoluţie ştiinţifică contemporană, evidenţiat mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii şi tehnicii de calcul.
Dacă natura operează spontan, gândirea, în mod special cea ştiinţifică, acţionează pe bază metodică. Metoda deci apare ca un mijloc eficace al gândirii. Modul în care cugetarea omenească se desfăşoară reproduce pe cel al realităţii.
Din momentul în care s-a stabilit, că drumul către adevăr este mai preţios decât însăşi stăpânirea lui, problema căilor pe care cugetarea le urmează şi a mijloacelor pe care le foloseşte a devenit aproape chinuitoare.
Problema metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale este deosebit de complexă în condiţiile dezvoltării contemporane, a întrepătrunderii diferitor ştiinţe, inclusiv a apariţiei a aşa-numitor discipline de graniţă sau de intersecţie. De aceea, pe lângă metodele specifice fiecărei ramuri de ştiinţe sociale sau ale naturii – se recurge azi la generalizarea şi extinderea unor metode, altădată proprii altor ştiinţe. În această ordine de idei, menţionăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evident şi a unor metode complexe. Ştiinţele juridice nu au fost nici ele scutite de această orientare, deşi din păcate, în acest domeniu s-a făcut destul de puţin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologii şi, ca o consecinţă firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.
În condiţiile revoluţiei actuale ştiinţifice şi tehnologice se produc profunde transformări – de structură, de viziune – ce determină ca cercetarea ştiinţifică să treacă printr-o mutaţie fecundă. Această mutaţie aduce în prim plan un spaţiu privilegiat – acela al întâlnirii ştiinţelor, al dezvoltării unor cercetări la confluenţa, la limita ştiinţelor.
În plan metodologic asistăm la importante “împrumuturi”, la o adevărată contaminare metodologică. Fenomenul este resimţit şi în domeniul cercetării dreptului, în care se îmbină metodele tradiţionale cu cele moderne.
Vorbind de metodele de cercetare ale Teoriei generale a dreptului avem în vedere de fapt metodele de cercetare ale ştiinţei juridice, în general, şi abordarea lor teoretică, sarcina ce revine Teoriei generale a dreptului.
Acum să facem unele precizări terminologice privind noţiunea de metodă, metodologie ş.a.m.d.
Cuvântul metodă vine de la grecescul “methodos”- cale, drum, dar şi: mod de expunere. Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă – metodologia. Metodologia
reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.
Metoda – priveşte fie un anumit principiu metodologic (metodă particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metodă individuală).
O metodă în sensul adevărat al cuvântului, trebuie să fie determinată de însăşi obiectul cercetării ştiinţifice, trebuie să corespundă legilor acestuia. Între diversele trepte metodologice – generala, particulara, individuala – se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice legături dintre general şi particular, dintre parte şi întreg, dintre proces şi moment, etc.[1]
O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Aşa deci, arătăm că prin metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.
Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor cunoştinţe noi, revine teoriei generale a dreptului. Aceasta nu elimină însă posibilitatea ca şi celelalte ramuri ale ştiinţei dreptului să-şi aducă contribuţia la perfecţionarea metodologiei juridice în domeniul lor de investigaţii.
Noţiunea metodologiei juridice
Ştiinţa dreptului îşi afirmă statutul epistemologic printr-o preocupare constantă şi veche pentru perfecţionarea mijloacelor gândirii obiectului său.
În ultimul timp, această preocupare este concentrată în cadrul teoriei şi sociologiei juridice.
Preocupări de definire a metodologiei juridice şi de analiză a metodelor cercetării ştiinţifice a dreptului sunt prezente în literatura juridică.[2]
Aşa cum s-a reţinut într-un şir de lucrări, metodologia juridică, poate să apară ca o ştiinţă despre ştiinţa dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul de ştiinţă, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său.
În ce ne priveşte definim metodologia juridică ca sistem al acelor factori de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic.[3]
Factorii de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode sunt în acest caz principiile, normele sau criteriile metodologice, ele formează conţinutul metodologiei juridice.
Raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferitele metode, fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului de cercetare ştiinţifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice.
Acest obiect nu-l formează deci metodele în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.
Întrucât metodele diferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al preciziei pe care o pot oferi cercetării ştiinţifice, se justifică dezvoltarea unei metodologii juridice, ca un ansamblu de norme de selectare, de cooperare şi apreciere a avantajelor şi, eventual, dezavantajului aplicării diverselor metode.
Este de remarcat şi faptul că analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu se vrea în nici un fel un “clasament valoric”, în sensul că nu poate fi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta. Totodată trebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o strânsă colaborare, o combinare a metodelor de cercetare întrucât fiecare are vocaţia de a sesiza universalul.[4]
Metodele cercetării ştiinţifice juridice
A. Metoda logică
Cunoaşterea pe cale deductivă pleacă şi în drept de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Există pentru deducţie un ananke stenai – inducţia, şi prin urmare, experienţa.
Conceptele matematice – scrie Wundt – rezultă din raportul abstract ale formelor intuiţiei şi reduc întotdeauna la elementele de cea mai simplă formă intuitivă. Jurisprudenţa scoate scoate conceptele ei din relaţiile cele mai complicate ale comerţului uman şi ale comportamentului arbitrar. Astfel matematic este după natura problemei cea mai simplă din toate ştiinţele, iar jurisprudenţa, cea mai complicată.
Deducţia în drept este în întregime dominată de silogismele de subsumare. Nu întâmplător, Ath. Joja consideră că “tehnica juridică şi retorica sunt o altă obârşie a logicii”.
S-a discutat îndelung în legătură cu existenţa logicii juridice ca o logică raţională. În literatura de specialitate din ţara noastră, puntctul de vedere asupra poziţiei logicii în sistemul ştiinţelor logicii juridice, în sistemul ştiinţelor logicii au diferit. Astfel, profesorul Gheorghe Enescu consideră că există o logică judiciară în cadrul logicilor normative, iar profesorul Petru Botezat recunoaşte aportul dreptului la construirea teoriei argumentării. În general se are în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică de realizare a dreptului (logica juridică) şi mai puţin ca un domeniu distinct de aplicare a logicii în procesul specific de cunoaştere juridică, ca o dialectică a gândirii juridice, a logicii actului de creaţie în drept.
Indiferent de poziţiile exprimate considerăm că principiile logicii formale nu se transpun mutais mutandis
în domeniul juridic.
Ele capătă o expresie specifică în drept. Exprimând o asemenea calitate, Kalimowski, defineşte astfel logica juridică: “ Studiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acestuia adică în toate operaţiile ei intelectuale pe care le efectuează în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului (G. Kalimowski, De la specificite de la logique citat de Gh. Mihai “Elemente constructive de argumentare juridică, Academia Bucureşti , 1982, p. 21)
Având în vedere modul în care acţionează norma juridică asupra comportamentului uman (prin impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva – prin permiterea unei conduite, prin recomandare sau prin stimulare unui gen de conduită, din punct de vedere al logicii deontice, s-ar putea formula următoarea schemă deontică a funcţionării normei:
conţinut
- variabilă indivizibilă pentru agentul acţiunii;
- variabilă propoziţională pentru caracterul acţiunii;
- variabilă propoziţională pentru caracterul condiţiilor;
- un factor deontic.
- permis = P
-
interzis = I- obligatoriu = O agentului
- recomandat = R
- stimulat = S
a să întreprindă acţiunea…. P.
Schemă concepută de Gh von Wright în: Normă şi acţiune
Aplicaţiile logicii nu pot rămâne doar la nivelul logicii deontice. Aşa cum se subliniază într-o lucrare relativ recentă: “… fără a respinge câtuşi de puţin cuceririle logicii deontice şi importanţa practică a acestor cuceriri într-o mai umană comcretizare a nobilelor idei ale justiţiei considerăm că teoria argumentării se poate construi ca parte a logicii juridice…” (Gh. Mihai “Elemente constructive de argumentare juridică)
Încă la începutul secolului se consideră că pentru a interpreta dreptul sau pentru a construi un sistem de cunoştinţe bazat pe categorii şi concepţii funcţionale, trebuie să se aplice metoda clasică a jurisconsulţilor. “ această metodă – notează Larnande – se compune din inducţie şi deducţie şi constituie în mod esenţial din cercetări ce trebuie efectuate asupra constituţiilor, a acordurilor, a legilor, precum şi a deciziilor juridice şi a practicii ” . Ulterior, utilizarea instrumentelor logice a privit nu numai analiza construcţiei tehnice a dreptului – cea care pune în lumină virtuţile, teoretice ale unui sistem de drept - , dar şi finalităţile pe care le urmăreşte şi valorii pe care le ocroteşte sistemul respectiv. Această extindere a întrebuinţării metodei a legat-o mai strâns de celelalte metode, a implicat-o în “defrişarea” unor zone de cunoaştere ignorate până atunci.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menţionăm în primul rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, raţionamentele logice. Făcând abstracţie de ceea ce nu este esenţial, întâmplător în existenţa dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esenţial, caracteristic, pentru drept. De importanţa aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte însăşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică
.[5]
Dreptul este o ştiinţă nu exclusiv – deductivă. Atât în construcţiile sale teoretice, cât şi în practica juridică, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerinţă sine qua non ( de la sine ). Cunoaşterea pe cale deductivă pleacă şi în drept de la premisa, că nu se poate dovedi deductiv nimic de cât pornind de la principii anterioare.
Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire ştiinţifică. În drept ea este o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăţi.
Ca ştiinţă eminamente sistematică, dreptul se apropie considerabil de matematică, astfel că cineva a putut defini dreptul ca o “matematică a ştiinţelor sociale”. O asemenea apropiere este posibilă datorită caracterului pregnant logic al dreptului.
Obiectul lor fiind deosebit, matematica şi dreptul au puncte comune sub aspectul formei, deducând din necesitatea stringentă a formei şi formării ipotezelor. O normă procedurală de drept obligă pe acela care face o afirmaţie în faţa instanţei s-o dovedească, stabilind şi reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.
Dacă ştiinţa înseamnă folosirea sistematică a puterii intelectuale umane pentru producerea cunoaşterii, ştiinţa dreptului îşi propune să expună tematic şi să analizeze logic dreptul, în aşa fel încât acesta – ca actor de “ programare ” a libertăţii de acţiune a oamenilor – să constituie un tot coerent, care să nu contrazică prin contradicţii anterioare.
Juristului – omului de ştiinţă şi practicianului – îi este necesar şi util întregul aparat al logicii. Am putea chiar afirma că există o adevărată pasiune de drept pentru conceptele logicii formale. Aceasta se explică prin simplitatea rezolvării problemelor de gândire sau celor de practică, se crede adesea că este suficient să stăpâneşti formele şi perceptele gândirii logice pentru ca succesul să fie asigurat.
B. Metoda istorică
Potrivit metodei istorice ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esenţa, forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate, ştiut fiind că instituţiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective.
Metoda istorică se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentru jurişti este extrem de importantă dezvoltarea sensului evenimentelor trecute. În fiecare lege sunt sintetizate necesităţi reale ale vieţii, se exprimă o anumită stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoaşterea reglementărilor şi formelor de drept, costituie un important document şi pentru istorie.
Legea celor 12 Table, care a rezistat – cu mici modificări – timp de peste zece secole, vastă operă legislativă a lui Iustinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc., sunt monumente juridice, dar în egală măsură, acestea dau dovadă evoluţiei istorice.
În îndelungata istorie a poporului nostru, formele dreptului vechi fac spiritul umanist al setei de dreptate şi adevăr care au caracterizat acest popor – urmaşii celor mai drepţi şi mai viteji dintre traci, cum îi caracterizează Herodot pe geto-daci.
În constituţia poporului (şi în cercetările de istorie), legea ţării sau obiceiului pământului erau socotite ca un “ drept vechi ”, o datină din bătrâni, provenind din timpuri “ de dinainte “, de la formarea ţării sau mai încolo. Mai târziu în dreptul feudal scris (Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab etc.), sunt cuprinse noi reglementări, care oglindesc schimbările petrecute în viaţa economică, politică, culturală a ţărilor române.[6]
În general dreptul urmează firul evoluţiei sociale, în el reflectându-se nivelul dezvoltării culturale a unei societăţi. Valoarea creaţiei juridice a diferitor popoare şi din diferite epoci istorice se integrează în mod nemijlocit în cultura poporului şi epocii respective, contribuie şi, în acelaşi timp, de nivelul acestei culturi.
Pentru cunoaşterea sistemelor de drept sunt extrem de utile juristului concluziile istoricului, aşa cum şi istoricii trebuie să se aplece asupra documentului juridic. Orice istorie trebuie să-şi propună ca scop aflarea şi dovedirea adevărului în faptele omeneşti. Ideea dreptului străbate de la un capăt la altul istoria.
Viaţa lăuntrică a popoarelor nu poate fi bine înţeleasă fără cercetarea aşezămintelor lor, care se întemeiază pe reglementări şi raporturi juridice, astfel că un mare istoric francez a putut conchide: “ Orice jurisconsult trebuie să fie istoric şi fiecare istoric trebuie să fie jurisconsult ”. Pentru că “ ce sunt toate frământările popoarelor – continua Xenopol - decât năzuinţa de a realiza ideea dreptului sau de a apăra această idee atât în relaţiile dintre popoare, cât şi în acele dintre clasele sociale ” .
Istoria cuprinde toate genurile de manifestări, deci şi pe cele juridice. Ca ştiinţă, ea este un mod de explicare a lumii (anume, a modului succesiv), iar această explicaţie o realizează utilizând metoda interferenţei, prin care se urmăreşte să se stabilească adevăruri individuale, dinainte cunoscute.
Apelând la istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa; cunoscând formele suprapuse de drept, istoria îşi procură statornice modalităţi de atestare documentară. Teoria generală a dreptului şi ştiinţele particulare (ştiinţe juridice de ramură), abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile etc. Teoria dreptului operează cu categoria de tip a dreptului, cu cea de bazin de civilizaţie juridică, plecând de la datele de cunoaştere oferite de ştiinţa istoriei.
Originea şi apariţia statului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual.
C. Metoda comparativă
Logica defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.
Această acţiune a determinat chiar în unele sisteme de învăţământ juridic recunoaşterea existenţei unei ramuri ştiinţifice – ştiinţa dreptului comparat
. Extinderea metodei dreptului comparat este impusă azi în mod esenţial de sporirea fără precedent a legăturilor statelor, de creşterea volumului contractelor economice şi sociale, urmare a amplificării interdependenţelor în planul dezvoltării economice şi culturale a ţărilor lumii. Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce în prim plan necesitatea cunoaşterii diverselor sisteme naţionale de drept.[7]
În forma sa embrionară, concepţia asupra necesităţii dreptului comparat apare la începutul sec. XX, când se avansează şi primele teze ale unei forme metodologice universale de studiere a dreptului. În continuare, literatura juridică s-a îmbogăţit sensibil cu lucrări ce au pus bazele nu numai, unei metode a dreptului comparat, ci chiar a ştiinţei autonome a dreptului comparat.[8]
Ştiinţa dreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezintă utilizarea metodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguli asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţific indispensabil.
1. Prima regulă
a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai întâi, dacă sistemele comparate aparţin aceluiaşi tip istoric de drept sau aparţin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte instituţiile comparate sunt – ideologic vorbind – antagoniste, este evident că procedeul comparaţiei nu poate fi relevat decât sub aspectul stabilirii diferenţelor.
Iată, spre exemplu, dacă am dori să comparăm reglementarea instituţiei proprietăţii în familia dreptului romano-germanic (din care face parte sistemul nostru de drept) şi familia dreptului musulman, vom utiliza analiza de contrast (comparaţie contrastantă). Instituţiile fiind evident deosebite, nu va fi realizată o juxtapunere a acestora, iar rezultatele vor fi prea puţin accentuate. Spre exemplu, în dreptul musulman se afla teoria teocratică, potrivit căreia întregul pământ aparţine lui Alah şi trimisul său Mahomed. Proprietarul suprem al pământului islamic este Califul – reprezentant şi continuator al profetului.[9]
Proprietatea este permanentă, neexistând instituţia prescripţiei. Modurile de dobândire a proprietăţii sunt, de asemenea deosebite, deosebite de cele din dreptul romano-germanic. Diferenţele sensibile există şi în legătură cu figura juridică a altor instituţii. Spre exemplu, dreptul musulman reglementează întru-n mod aparte instituţia căsătoriei. Dacă doctrina consideră de origine divină, dreptul musulman o trece în rândul tranzacţiilor civile (un contract făcut în vederea “dreptului de a te bucura de o femeie”, drept recunoscut, evident, numai bărbatului). Condiţiile de validitate ale contractului sunt:
· Consimţământul părinţilor;
· Prezenţa a doi martori;
· Constituirea unei date ( zestre );
· Absenţa oricărui impediment ( dificultăţi ).
Logodna este un uzaj constant, fiind un preludiu al căsătoriei, constând din declaraţia pretendentului şi datinile privind încheierea şi desfacerea căsătoriei.
Asemenea date, pe care le furnizează studiul comparatist sunt de natură a aduce informaţii preţioase în legătură cu reglementările din sisteme de drept diferite, chiar dacă nu vor putea fi sesizate similitudini sau juxtapuneri de reglementări între instituţia din sistemul nostru legal şi cele din sistemul susnumit.
2. O altă regulă
a metodei comparative obligă să se considere termenii supuşi comparaţiei în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici, necesitatea ca în procesul de comparare să se plece de la cunoaşterea principiilor de drept şi regularităţiilor care comanndă sistemele de drept comparate.
Luarea în discuţie a principiilor – pe lângă compararea instituţiei şi normelor – se impune pentru a mări potenţialul ştiinţific al cercetării comparate şi pentru a preveni un eventual fragmentarism empiric.
3.
Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor
dreptului, care oferă imaginea poziţiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.
“Comparatismul care dovedeşte să stabilească acel comparandum, care este norma aplicabilă în mod real, va trebui să ţină seama de ierarhia acestor izvoare, de raporturile reale de forţă juridică dintre ele, de modul în care se completează reciproc.”[10]
4.
În sfârşit, în aprecierea termenului de comparat
se ţine seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acestuia în timp, în procesul aplicării normei. În acest proces – şi mai ales când textul supravieţuieşte unor perioade social istorice diferite, forma iniţială a regulii de conduită poate evolua într-atât, încât sensul normei apare complet diferit.
Comparatismul va trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate, să cerceteze starea moravurilor şi influenţa tradiţiilor.
Funcţiile dreptului comparat nu pot fi disociate de funcţiile generale ale Teoriei dreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă). Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi clasificărilor, în procesul de legiferare, metoda comparativă are, de asemenea, o importanţă majoră, ea furnizând informaţii preţioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaţionale.[11]
Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice naţionale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât şi cele specifice. Combătând în principiu preluarea mecanică a unor instituţii şi reglementări juridice dintr-o ţară la alta, ca şi considerarea unora drept modele de urmat în alte ţări, metoda comparată arată calea realistă de folosire a experienţei legislative şi juridice, îmbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice din diferite ţări ştiut fiindcă orice reglementare juridică trebuie să izvorască şi să răspundă în primul rând nevoilor naţionale, specificului şi particularităţilor ţării respective, iar pentru găsirea soluţiilor optime va studia, evident şi, experienţa altor sisteme de drept.
Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice dreptul comparat
(ştiinţa dreptului comparat), de crearea în numeroase ţări a unor catedre şi instituţii de drept comparat, inclusiv a unor instituţii internaţionale cum este Academia Internaţională de Drept Comparat
cu sediul la Paris.
D. Metoda sociologică[12]
Metoda sociologică, reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloase pentru cunoaşterea realităţii juridice.
Existenţa dreptului este intim legată de viaţa socială. S-ar putea spune că această legătură se cristalizează în raporturi mai directe decât celea ale moralei, spre exemplu, toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt fenomene juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea detaşată de cadrul social în schimb ea nu se sprijină pe “agenţi”specializaţi spre a o apăra, iar exerciţiul său poate fi la fel de bine individual, cât şi colectiv.
Dreptul, dimpotrivă, oricare ar fi formele şi genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora şi pretenţiile altora. Cu alte cuvinte dreptul este social prin vocaţie şi prin conţinut.
Juriştii au privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru – legea ca pe o realitate cu o incontestabilă încărcătură social-umană (“iubi societas ibi jus” – spuneau romanii). Preocupări în direcţia stabilirii legăturii dreptului cu mediul înconjurător întâlnim din cele mai vechi timpuri. Şi Aristotel şi Platon, Cicero, Hobbes, Hugo Groţius etc. Au fost preocupaţi de a stabili o posibilă corespondenţă a legilor în lumea înconjurătoare. Montesquieu concepea chiar “ spiritul legilor ” în relaţiile dintre oameni şi dintre aceştea şi mediul înconjurător, definind legile ca raporturi necesare decurgând din natura lucrurilor.
Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o metodă sociologică în studiul dreptului de la începutul acestui secol. Sociologia ca atare, îşi leagă începuturile de mijlocul secolului trecut. Ca ştiinţă a societăţii, a formelor de coexistenţă socială, sociologia debutează prin a afişa serioase rezerve faţă de ştiinţa dreptului.
Întâlnirea dintre sociologie şi drept s-a petrecut în condiţiile în care, la o sută de ani de al apariţia, la 1804, a Codului civil francez s-a constatat o anumită rămânere în urmă a legilor faţă de evoluţia societăţii, o anumită “întârziere culturală” a dreptului. Aceasta nu mai putea da întotdeauna soluţii operative aspectelor noi pe care viaţa le ridica. Dreptul se afla “în întârziere faţă de fapte”, el începea să-şi dezvăluie limitele.
Se apelează şi la sociologie, cercetându-se, dincolo de hotarele – sacre până atunci – ale normei juridice, mediu social care condiţionează dreptul. Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului – definindu-l ca un fapt social – şi încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a fenomenului social.[13]
Sociologii au recunoscut în preocupările străvechi ale dreptului elemente importante de sociologie juridică. Ei au constatat, astfel, că dintre toate fenomenele sociale (spirituale, morale, religioase etc.) fenomenul juridic se impune cu precădere ca fiind cel mai caracteristic din punct de vedere social.
Făcând eforturi pentru a ieşi din tiparele pozitivismului, ştiinţa dreptului acordă la rându-i, o tot mai mare atenţie cercetării legăturii dreptului cu mediul exterior. Întrebările juriştilor bazate pe “quid juris” şi cele ale sociologilor bazate pe “quid facti” încep să-şi găsească temeiuri de apropiere.
Specialistul în drept public, profesorul francez Maurice Haurion remarca faptul că “ puţina sociologie te îndepărtează de drept, iar multa sociologie te readuce la el”. În replică, sociologul francez – jurist la origine – George Gurvitch completa (peste timp) “puţin drept te îndepărtează de sociologie, iar mai mult drept te readuce la ea”.
Cel care pune bazele cercetării sociologice a dreptului este juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa “ Bazele sociologiei dreptului ”, apărută în 1913.
Erlich, adept al “liberului drept” fundamentează necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a realităţii juridice, care nu se poate reduce la stadiul normelor şi instituţiilor juridice, fiind necesare cercetări în plan vertical, în adâncime pentru a se pune în evidenţă “dreptul viu”.
În continuare cercetarea sociologică juridică ia amploare, contribuind la aceasta atât sociologi de renume cum ar fi: G.Trade, Max Weber, Georg Simmel ş. a., cât şi jurişti bine cunoscuţi, spre exemplu Rudolf Stammler, Renato Treves, Jean Carbonier etc.
Cercetările sociologice juridice dau o perspectivă nouă studiului realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rându-i influenţa din partea acestuia. Acelaşi obiect (dreptul) pe care ştiinţele juridice îl studiază din interior, sociologia juridică a dreptului pune în lumină faptul că între fenomenele sociale există unele care au un caracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdicţională, activitatea administrativă, denumite uneori şi fenomene juridice primare, întrucât trăsătura lor evident juridică le face să se identifice cu dreptul în acelaşi timp însă există şi fenomene juridice secundare, în care elementul juridic este mai puţin evident – responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului etc., - deşi nu se poate afirma că acest element lipseşte cu desăvârşire.[14]
Cercetarea sociologică juridică îmbrăţişează fără discriminări ambele forme de cuprindere a elementelor de juridicitate în fenomenele vieţii sociale. Prin metode care-i rămân specifice (observaţia, sondajul de opinie, ancheta sociologică, chestionarul, interviul), sociologia juridică îmbrăţişează următoarele domenii:
- Domeniul creării dreptului;
- Domeniul cunoaşterii legilor de către cetăţeni şi organele de stat;
- Domeniul poziţiei subiecţilor raporturilor sociale faţă de reglementările juridice în vigoare;
- Domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului;
- Domeniul limitelor reglementării juridice, al raportului dintre sfera reglementărilor juridice şi extrajuridice, a formelor juridice şi metajuridice de influenţare a conduitei cetăţeneşti.
Între temele de cercetare sociologică juridică se întâlnesc:
- Documentări solicitate de organe cu competenţe normative;
- Investigaţii cu caracter de expertiză legală;
- Investigaţii privind modul de administrare a justiţiei;
- Cunoaşterea legii;
- Investigaţii privind desfăşurarea procesului de reintegrare socială a persoanelor ce au comis fapte antisociale etc.
Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de legiuitor pentru a-şi procura informaţii în legătură cu măsura în care legea este respectată şi în ce proporţie legea îşi găseşte suport din partea sentimentului juridic comun.
Exemplu. Sunt bine cunoscute rezultatele cercetărilor care au stat la baza unor măsuri legislativ-statale, cum ar fi legislaţia şi vârsta adolescenţei, conceptul de fapte antisocială, strategia activităţii de cunoaştere a legilor etc. Iată spre exemplu, în problematica autorităţii părinteşti, într-o anchetă socio-juridică mai veche desfăşurată în SUA, cercetătorii şi-au propus studierea următoarelor aspecte:
- Coincidenţele şi necoincidenţele între reglementarea autorităţii părinteşti şi sentimentele juridice ale societăţii;
- Unitatea sau diversitatea acelor sentimente;
- Analiza importanţei unor factori de stratificare a opiniilor în această materie – vârsta, veniturile, sexul, pregătirea etc., în ce măsură rezultatele cercetării sociologice condiţionează oportunitatea unor reglementări juridice.[15]
Rezultatele cercetărilor au scos la iveală, că în numai cinci din chestiunile studiate s-a observat o coincidenţă a reglementărilor de drept cu sentimentele celor chestionaţi. Întrebările puse au fost de tipul: părinţii au dreptul să controleze salariile copiilor? Care, poate fi vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei?
Ancheta a scos la iveală, printre alte concluzii, o lacună a reglementării legale: inexistenţa unor dispoziţii privitoare la vârsta adolescenţei. Sociologia şi psihologia operează o distincţie în evoluţia tânărului, vorbind de adolescenţă ca perioadă imediat premergătoare celei de maturitate psihică (chiar cuvântul vine de la adolesco – ere – a creşte, a căpăta puteri, a se maturiza).
Adolescenţa este stadiul începând cu procesul maturizării sexuale, şi sfârşind odată cu apropierea maturităţii (biopsihice).[16]
În general perioada se situează între anii 12/13 – 18/19. Deşi există în sociologie asemenea delimitări, dreptul nu consideră vârsta respectivă ca o etapă deosebită în dezvoltarea personalităţii şi nu i se acordă forma unei categorii juridice separate ( e vorba, bineînţeles, de dreptul SUA).
Această anchetă a subliniat concluzii legate, între altele, şi de necesitatea unor revederi ale legislaţiei, în diverse ramuri de drept, care să pună în lumină asemenea diferenţieri.
Deci în concluzie putem spune, că extinderea cercetării sociologice cu metodele proprii inclusiv sondajul de opinie sau ancheta sociologică, nu au lăsat pe dinafară nici aspectele juridice ale vieţii sociale. Dimpotrivă ca urmare a extinderii lor s-a conturat sociologia juridică
ca disciplină de sinestătătoare, născută din nevoie şi ca rezultat al analizei factorilor sociali de condiţionare şi intercondiţionare ai dreptului. În efortul de creare şi conturare cât mai precisă a acestei discipline a fost creată o Asociaţie internaţională de sociologie juridică
, iar la unele Facultăţi de drept se predau cursuri în această materie.
E. Metodele cantitative şi alte metode
Metodele cantitative, capătă în ultimul timp o tot mai mare pondere în cercetarea ştiinţifică juridică, cu largi şi imediate aplicaţii în practica dreptului. În general azi, teoria juridică nu poate merge decât în strânsă corelaţie cu nevoile practice ale creării şi aplicării dreptului.
Ipotezele ştiinţifice se cer a fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic, în ultimă corelaţie cu scenariile dezvoltării economico-sociale. Descifrarea, explicarea, propunerea de decizii şi prognoză se bazează pe aprecieri teoretice argumentate prin experienţă dobândită din studiul cazurilor secundare. Există în ţările occidentale chiar o ramură specializată – jurometria – care pleacă de la procedeul cazuistic ca un mod de abordare orientat spre cazul singular.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valenţe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unităţile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei, această folosire nu îngustează posibilităţile de decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operaţiuni.
În ultimul timp, chiar în plan decizional se poate vorbi de rolul ordinatorului – este vorba de deciziile cu caracter “repetitiv” (mai ales în domeniul deciziei administrative) caracterizate prin faptul că în conţinutul lor se face aplicarea mecanică şi identică (pentru aceleaşi categorii de fapte) a unor norme juridice la situaţii reductibile în formule matematice finale.[17]
Pe plan mondial cercetările de informatică juridică au fost orientate în următoarele direcţii:
- Elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;
- Evidenţa legislativă;
- Evidenţa deciziilor de practică judecătorească (a precedentelor judecătoreşti);
- Stocarea şi sistematizarea informaţiei juridice;
- Evidenţe criminologice etc.
În planul evidenţei legislative calculatorul, în baza programelor informatice oferă datele necesare în vederea aprecierii exacte a corelaţiilor dintre reglementări, realizând recesământul normelor ce pot intra în conflict.
Consiliul Europei (prin Direcţia Afacerilor juridice) şi Comisia Pieţei Comune (prin Serviciul Juridic) desfăşoară în mod coordonat eforturi pentru unificarea cercetărilor privind perspectivele legislaţiei comunitare.
Încă din anul 1969, comitetul miniştrilor din Consiliul Europei a creat un organ de experţi pentru armonizarea modalităţilor implementării informaţiei juridice în calculator în domeniul privind tratatele internaţionale, reglementări interne şi date de statistică juridică.
Este în afara discuţiei faptul că, în condiţiile tehnice actuale nu se pune problema utilizării calculatorului pentru a înlocui judecătorul în pronunţarea unei soluţii în procesul judiciar.
Hotărârea judecătorească nu înseamnă aplicarea pur mecanică a legii la o cauză determinată. Aşa cum nu există două frunze absolut identice, doi fulgi de nea la fel, tot astfel nu putem să întâlnim două speţe, două cazuri de viaţă, identice, chiar dacă în elementele lor generale, speţele ce se deduc în faţa completului de judecată pot prezenta (şi prezintă) multe aspecte comune. Instanţa trebuie, pentru acest motiv, să facă o evaluare a fiecărei speţe sub cele mai variate aspecte, cu grijă de nuanţe şi de individualizare a trăsăturilor ce sunt impuse de circumstanţele fiecărei cauze şi de particularităţile fiecărui participant (reclamant, pârât, inculpat, parte civilă, parte responsabilă etc.) la procesul judiciar. Aceasta nu înseamnă că ordinatorul nu-şi află locul pe masa judecătorului. Dimpotrivă, aşa cum demonstrează situaţia organizării instanţelor din ţările dezvoltate pe masa fiecărui judecător se află un terminal de la care se poate obţine într-un termen record o cantitate de informaţie legislativă de doctrină şi de practică, care scuteşte eforturi considerabile, aduce plusul de exactitate, de siguranţă şi accelerează considerabil rezultatul (stabilirea şi motivarea soluţiei).
În general, metodele cantitative aplicate în drept din care am amintit doar câteva – au meritul incontestabil de a contribui efectiv la perfecţionarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienţei lor sociale, precum şi la îmbunătăţirea activităţii practice de realizare a dreptului. De aceea orice rezervă, orice prejudecată cu privire la utilitatea acestor metode trebuie statornic înlăturate.[18]
Dintre alte metode este de reţinut importanţa folosirii metodei statistice, utilă atât pentru procesul de elaborare a dreptului cât şi pentru cel de aplicare. De altfel, statistica judiciară s-a conturat ca un domeniu distinct al statisticii.
Cât priveşte metoda experimentală – proprie ştiinţelor naturii, menţionăm că în domeniul dreptului uneori în domeniul reglementării cu caracter economic, când punându-se problema unei transformări de ansamblu, la scara naţională, s-a recurs în prealabil la verificarea noilor măsuri la scară redusă, în câteva unităţi.
Concluzii
Pornind de la legătura indisolubilă între drept şi stat, ceea ce face ca oamenii de ştiinţă, specialişti în teoria dreptului, să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii comune a statului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplină distinctă de teoria generală a statului şi dreptului.
În principiu, ştiinţa juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului, în aşa măsură cele două fenomene – statul şi dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele concepte, noţiuni, categorii legate de stat se analizează în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului şi statului. În orice caz, teoria generală a dreptului şi statului nu poate evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată şi bine conturată asupra dreptului.
Revenind la cercetarea şi definiţia obiectului teoriei generale a dreptului şi statului este de reţinut că ea studiază dreptul şi statul în ansamblu în generalitatea şi integritatea sa, ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiţia dreptului şi statului, celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate ştiinţele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ş.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale, valabile pentru toate ştiinţele juridice. De exemplu, principiile legalităţii, supremaţiei legii, prezumţiei de cunoaştere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoaşterea legii) ş.a. Teoria generală a dreptului şi statului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare, folosită de ştiinţa dreptului.
Ca disciplină de învăţământ teoria generală a dreptului şi statului are şi un caracter de introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă şi o disciplină conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după însuşirea majorităţii materiilor.
Metodologia juridică poate să apară ca o ştiinţă despre ştiinţa dreptului care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de ştiinţă, dar şi artizanul dreptului, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său.
Ca şi în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa
În legătură cu acest fapt menţionăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evidentă şi a unor metode complexe. Ştiinţele juridice nu au fost nici ele scutite de această orientare, deşi din păcate, în acest domeniu s-a făcut destul de puţin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologii şi, ca o consecinţă firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.
O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menţionăm în primul rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, raţionamentele logice. Făcând abstracţie de ceea ce nu este esenţial, întâmplător în existenţa dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esenţial, caracteristic, pentru drept. De importanţa aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte însăşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică
.
În legătură cu metoda istorică arătăm că potrivit acestei metode ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esenţa, forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate o societate, ştiut fiind că instituţiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective.
Apelând la istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile etc.
O altă metodă, ce poate fi amintită în cadrul aceluiaşi capitol, este metoda comparată. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic.
Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi clasificărilor, în procesul de legiferare. Metoda comparativă are, de asemenea, o importanţă majoră, ea furnizând informaţii preţioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaţionale. Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice naţionale se desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune cât şi cele specifice Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice dreptul comparat
.
Metoda sociologică, reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloase pentru cunoaşterea realităţii juridice.
Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului – definindu-l ca un fapt social – şi încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a fenomenului social. Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de legiuitor pentru a-şi procura informaţii în legătură cu măsura în care legea este respectată şi în ce proporţie legea îşi găseşte suport din partea sentimentului juridic comun.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valenţe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unităţile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei, această folosire nu îngustează posibilităţile de decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operaţiuni.
Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor de cercetare, se impune constatarea că ele nu trebuie înţelese în mod izolat, ci în interdependenţa complementaritatea lor. Folosindu-le astfel, cercetarea ştiinţifică juridică, atât cea fundamentală, preponderent teoretică, cât şi cea aplicativă are garanţia obţinerii unor rezultate valoroase şi utile.
Bibliografie
N. Popa
. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.
G.Vrabie, S. Popescu
. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1993.
I. Ceterchi, M. Luburici.
Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983.
A. Gulipe.
C voprosu o formirovanii metodologhii pravovoi nauchi. Sovetscoe gosudarstvo i pravo. 1991, Nr. 4.
V. Cozlov.
Problemî predmeta i metodologhia obşcei teorii prava. Leningrad, 1989
D. Ciobanu.
Introducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1993.
I. Humă.
Introducere în studiul dreptului. Iaşi, 1993
Teoria generală a dreptului. (curs de lecţii). N. Novgorod, 1993.
L. Mamut
. Nauca o gosudarstve i prave: neobhodimosti radicalinogo obnovlenia.// Filosofschie nauchi. 1989, Nr. 11
Planul lucrării
Introducere
Obiectul de studiu
Metodele cercetării ştiinţifice a fenomenului juridic
Consideraţii generale
Noţiunea metodologiei juridice
Metodologia cercetării ştiinţifice juridice
Metoda logică
Metoda istorică
Metoda comparativă
Metoda sociologică
Metoda cantitativă şi alte metode
Concluzii
Bibliografie
1
I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983, p. 8
2
M. Djuvara. Teoria generală a dreptului (enciclopedie juridică). Editura All, 1995
3
I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1967.
4
I. Ceterchi, I. Craiovan. Op. citată, p. 10
5
I. Ceterchi, I. Craiovan. Op. citată, p. 12.
[1]
N. Popa. Lucr. citată, p 14
[2]
S. Popescu, D. Iliescu. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Bucureşti, 1979.
[3]
N. Popa, lucr. citată, p. 15
[4]
N. Popa, lucr. citată, p. 15
[5]
I. Ceterchi, I. Craiovan, lucr. citată, p. 15
[6]
N. Popa, lucr. citată, p.21.
[7]
N. Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992, p. 19
[8]
R. David. Pravovîie sistemî sovremennosti. Moscova, 1988,
[9]
V. Zlătescu, I. Zlătescu. Regulile metodei comparative în studiul dreptului. Studii de drept românesc. 1, 1989.
[10]
V. Zlătescu, I. Zlătescu. Lucr. citată, p. 340.
[11]
N. Popa. Lucr. citată, p. 20
[12]
N. Popa . teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.
[13]
N. Popa. Lucr. citată, p. 22
[14]
N. Popa. Lucr. citată, p. 24
[15]
N. Popa. Lucr. citată, p. 25
[16]
A. Roth. Individ şi societate. Bucureşti, 1986.
[17]
V. Hanga. Calculatorul în ajutorul deciziei. Studii de cercetări juridice, Nr.1, 1989
[18]
N. Popa. Lucr. citată, p. 27
|
